Limba noastră cea română
Limba noastră cea română,
Cea care ne-a fost stăpână
Zeci de ani pe-aceste plaiuri,
Acum sună-n mii de graiuri!
De când am intrat în UE,
Noi cuvinte se descuie:
Acronime, englezisme,
Modernisme și cinisme!
Unde e limba română?
Prietenoasă și comună,
Cu-ale sale sloave sfinte,
Dezbrăcate de veșminte!
Cristian Marinescu, 2017
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
A plecat și iubirea din inimi….
În povestea românilor triști,
Toți trăind într-o singură țară,
De la medici și până la artiști,
Toți săraci într-o viață amară.
Este vorba de oameni ca noi,
Care tac când poetul recită
În pădurea copacilor goi,
Cade ulima frunză, albită.
E o lume de spini și de lași,
Ce așteaptă ca alții să strige,
În pădurea copacilor arși,
Se adună întuneric și ninge!
A plecat și poetul din noi,
A plecat și iubirea din inimi,
Au rămas doar copacii cei goi,
A rămas întunericul lumii.
Cristian Marinescu, 2013
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
Nu mai cred în vechea pereche
O seară de iarnă târzie
În parc e omătul înghețat,
Luna, zâmbind cu ironie,
Se-oglindește în lacul brumat!
Pe alei e stare de veghe,
Siluete se văd tremurând,
Pe-o bancă stricată și veche
Se așează, încet, rând pe rând.
E rece, dar câtă căldură,
Doi copaci înfiripă un dans,
Apoi, se sărută pe gură,
Ondulându-se-n ritmul de vals!
Suntem noi: tu, eu … siluete,
Rătăciți printre albii copaci,
Nu mai cred în vechea pereche,
Suntem doar niște simplii burlaci!
Cristian Marinescu, 2017
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
Amanți rătăciți printre atei,
E toamnă și totuși e vară,
Câți copaci dezbrăcați! Ce contrast!
Un foton, o cuantă bizară,
Doi amanți se sărută cu fast.
E vară; ce toamnă târzie!
Frunze împrăștiate pe alei,
Zgomote, culori, simfonie,
Amanți rătăciți printre atei.
E noapte, dar câtă lumină!
Nori nebuni se adună pe cer,
Amanții’n biserici se închină,
E vară, e toamnă; e mister!
Cristian Marinescu, 2015
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
Economie de cuvinte
În urma ta rămase doar un dor,
Transpus deja în ironie
Și-n umbra ta, cea vagă, un decor
Și infinită gelozie!
Emoții noi acum mă răscolesc,
Un gând răzleț și-a ta privire,
Cod alb și roșu, eu mărturisesc:
Explozie de fericire!
În jos, spre marea înfierbântată,
Până și vorbele par sfinte.
Iubire: poveste agitată,
Economie de cuvinte!
Cristian Marinescu, 2013
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
Trece tinerețea
Picăturile de ploaie
Cad fără discernământ,
Pomii solitari se -`ndoaie,
De tristețe și de vânt.
Vara trece, toamna vine,
Trece tinerețea mea,
Că e greu sau că e bine,
E totuna pentru ea!
Nostalgii și mari regrete
Te încearcă uneori,
Or mai fi niște secrete,
Aruncate printre nori!
Vine toamna cu speranțe,
Cu emoții și cu ploi,
Vreme rece, discrepanțe,
Simțuri și senzații noi!
Cristian Marinescu, 2014
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
De la mine la tine și de la tine la mine…
Iubirea curge cu o forță constantă
de la mine la tine și de la tine la mine,
Trecând prin lunile glaciale de iarnă,
ajungând, în luna martie, la o intensitate supremă,
Apoi, pe aripile verzi ale lunilor de vară,
iubirea își continuă drumul ei sinuos
de la mine la tine și de la tine la mine,
Și se transformă într-un demon orb,
urmând a se face teacă de pământ
în lunile colorate de toamnă târzie.
Cristian Marinescu, 2015
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
Lampadarul iubirii
Lampadarul iubirii pâlpâie ca o stea,
la capătul tunelui, abstract,
din mintea mea!
Așteaptă abătut o rază de speranță,
ultravioletă, o dragoste secretă!
Dar tu, zeiță Venus, o tânără planetă,
frumoasă, dar absentă,
Te îndepărtezi cu ani lumină
de a mea simțire,
timidă iubire!
El, lampadarul trist, nu poate concepe ideea
că ai fugit în spațiul infinit!
După mult mai modestul Neptun,
un corp ceresc, ușor nebun!
Cristian Marinescu, 2015
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017
Rugăciune
Doamne cel ce ești în ceruri,
Noi la tine alergăm,
Să ne fii mereu alături,
Te slăvim și te rugăm.
Pentru dragostea Ta, mare,
Noi acum îți mulțumim,
Ne-nchinăm printre altare,
Te slăvim și Te iubim.
Ești izvorul bunătății,
Și ne aperi tot mereu,
Tu ești paznicul dreptății,
Și al lumii, și al meu.
Binefacerile Tale,
Le trimite peste noi,
Iar luminile astrale
Înmulțește-le cu doi.
Luminează-ne și mintea,
Inima să ne-o deschizi
Vom îngenunchia-n-aintea,
Celor buni și celor sfinți.
Încercări și suferințe,
Ia-le, Doamne, de la noi,
Căci suntem slabe ființe,
Și dăm repede-napoi!
Întărește-mă-‘n credință,
Și smerește-mă în gând,
Apără de suferință,
Fă-mă, Doamne, să fiu blând!
Cristian Marinescu, 2014
Te-am regăsit iubito,
Te-am regăsit iubito într-un timid pastel,
Cu părul peste umeri, în abisul castel,
De-o vagă nostalgie, acum mă simt cuprins,
Când luna strălucește, în rest, totul e stins!
Iar chipu-ți oglindește ca un buchet de flori,
În geamul plin de gheață, de ploi și de ninsori,
Eu, steaua norocoasă, o văd, din nou, luciind,
Când norii fără de cer, plutesc, încet, zâmbind!
Cristian Marinescu, 2014
Poezie publicată în revista ”Bogdania”, anul V, nr 33-34/2017
Ce e iubirea?
Ce e iubirea? Poți să-mi spui?
Tu, de le știi pe toate!
Tu, Creatorul dorului,
Îmi spui că nu se poate.
De ce sunt trist și lacrimi curg?
Iar inima-mi tresare,
Nici gândurile nu ajung,
Să spun tot ce mă doare!
Pretenții n-am, să mă alini,
Dar spune-mi, ce-i iubirea!
Un vis?, Un gând?, Sau niște mâini?
Ce umplu fericirea!
Când nu-i aici, eu mă trezesc,
În fiecare noapte,
Pe-un colț de cer, stau și privesc,
Și-ascult a’ lunii șoapte!
De nici luceafarul cu nimb,
Nu-mi spune ce-i iubirea,
Aș da orice să pot să schimb,
Un vis cu amintirea!
Cristian Marinescu, 2013
Poezie publicată în revista ”Bogdania”, anul V, nr 33-34/2017
Waterloo
În acea zi mohorâtă, vântul adia ușor,
Prevestind o ploaie deasă, un măcel îngrozitor,
Iar câmpia cea întinsă era plină de ostași,
Din paduri veneau într-una călăreți și pedestrași.
Și pe dealurile joase, artileria cea grea
Aștepta să-nceapă lupta, însă ploaia nu înceta.
Câmpul devenise astfel un teren alunecos,
Prevestind, parcă, exilul împăratului faimos.
Iar deodată din mulțime, se zări uncălăreț,
Îmbrăcat în uniformă, umerii cu epoleți,
Cu un sunet de trompetă, oastea-întreagă se adună,
Ghiulelele sar din tunuri, până-n munți totul răsună.
Infanteria grupată, fluturând ale ei steaguri,
Se avântă impetuoasă atacând, compact, pe flancuri.
Avântându-se în luptă, ca un leu ieșit din cușcă,
Având un pistol în mână, iar în cealaltă o pușcă,
Făcând semne disperate, împăratul vru s-arate
Că izbânda mult dorită era, încă, prea departe.
Călăreții lui fugiră, oastea toată în derivă,
Artileria zdrobită; vai, ce armată naivă!
Căci fusese-împresurată de englezi și de prusaci,
Ce păcat c-această oaste nu i-a cunoscut pe daci!
Tremurând răsare luna, strălucind ea se mărește,
Printre nori și printre dealuri, liniștită ea privește
Câmpul fremătând de zarvă, tunurile fumegând,
Pe ostașii ce luptară îi privește adormind.
Iar bătrâna Europă, refăcută, va deschide,
Viitorul unei Franțe, renăscute, invalide,
Ce-și făcu cu greu intrarea, după lupte-nverșunate
Și purtând pe frunte stema ce se cheamă ”Libertate”.
Iară ochii-nflăcărați ai tinerelor generații,
Îndreptându-se spre el încrezatori, plini de speranțe,
Îndrăgostiți de viitor și numindu-l Libertate,
Admirau, însă, trecutul ce se numea ”Bonaparte”.
Cristian Marinescu, 2002
Poezie apărută în Revista ”Antologia limba noastră cea română”, Editura Olimpia, 2017