Articol aparut in revista “Finante Publice si Contabilitate” nr. 2/ februarie 2012
În ultima perioadă de timp, există tot mai multe multe voci care prevăd sfârşitul monedei „euro”, considerând ca fiind inevitabil colapsul Uniunii Monetare. Este adevărat faptul că ne confruntăm cu o criză a datoriilor, ce a scos la iveală multe dintre slabiciunile Zonei Euro şi a pus la îndoială avantajele de care beneficiază ţările care vor trece la moneda unică, mai ales că deciziile Băncii Centrale Europene nu au făcut decât să scoată în evidenţă lipsa de sincronizare dintre economiile Uniunii Monetare. În acest sens, cel mai sugestiv exemplu este cazul Greciei al cărei risc de default (incapacitate de plată) este de 33,64% conform ultimelor estimări ale agenţiei Moody’s şi pentru care a fost propus recent un plan de măsuri de salvare de la faliment, prin reducerea cu 50% a datoriilor.
Constatăm, totuşi, că multe din opiniile sceptice în prinţa viitorului Zonei Euro vin din Statele Unite, şi aparţin unor economişti celebri cum ar fi Nouriel Roubini sau Joseph Stiglitz. Sa nu uităm că şi câştigătorii premiului Nobel pentru economie pot transmite mesaje politice şi cum interesul Statelor Unite nu este nici pe departe consolidarea Zonei Euro ci mai degrabă desfiinţarea sa, este lesne de înţeles de ce apar atâtea voci care „cânta prohodul” Zonei Euro.
Zona Euro nu este altceva decât o coeziune şi o unificare a politicilor practicate în Uniunea Europeană, prin care se doreşte consolidarea acestui nou tip de stat – statul postmodern – aşa cum este văzută Uniunea Europeană de către Robert Cooper.
Nu trebuie să uităm de conotaţia istorică a Uniunii Europene, ce îşi are rădăcinile în ideile unor personalităţi politice şi culturale marcante ale secolului XIX şi începutul secolului XX, care au sublinit necesitatea formării unei Uniuni a Statelor Europene, cum ar fi Kant, Victor Hugo, contele austriac Richard N. Coudenhove-Kalergi sau chiar marele împărat Napoleon, care a crezut că după căderea lui şi a sistemului său, numai o cofederaţie sau o aglomerare a naţiunilor mari va putea menţine echilibrul. El recomanda, de altfel, ca marea familie europeană să se organizeze după model amercian sau după cel al ligilor greceşti din antichitate.
Mergând pe linia consolidării Uniunii Europene, s-a considerat că o piaţă unică are nevoie de o monedă unică. Astfel, după ce în anul 1978 s-a înfiinţat Sistemul Monetar European care-şi propusese formarea unei zone de stabilitate monetară într-un spaţiu economic ale cărui state membre înregistrau la acel moment tendinţe de diminuare a diferenţelor dintre nivelurile lor de dezvoltare, în ianurie 1999 a fost introdusă moneda unică europeană (euro). Printre avantajele introducerii monedei unice putem enumera: creşterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare şi eliminarea costurilor de conversie, reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale şi investiţii prin eliminarea fluctuaţiilor ratei de schimb, un mai bun control al inflaţiei printr-o disciplină impusă economiilor care formează zona euro, o creştere a eficienţei şi obţinerea unor ritmuri de creştere economică mai mari, posibilitatea ca ţările membre să se poată împrumta mai ieftin de pe pietele internationale datorita creditibilitatii pe care o are moneda euro, precum şi întărirea poziţiei Uniune Europene în cadrul sistemului monetar internaţional.
Totuşi, unificarea politicii monetare şi crearea monedei unice are şi unele inconveniente pentru economiile naţionale care au aderat la Zona Euro. Printre dezavantajele creării monedei unice putem menţiona faptul că ţările membre au pierdut controlul şi puterea de decizie cu privire la problemele monetare, prin care economiile lor naţionale se pot proteja împotriva şocurilor externe, sau chiar rezolva problema unei recesiuni printr-o devalorizare controlată a monedei naţionale (asa cum a procedat Marea Britaniei în timpul recesiunii din anul 1992).
Un alt dezavatanj al creării monedei unice este cel al diferenţelor relativ mari în standardele de viaţa din statele membre precum şi cele în cilcurile de afaceri ale acestora.
Aşa se face că odată cu declanşarea crizei din 2008, problemele din interiorul zonei euro s-au accentuat, ieşind în evidenţă discrepanţele economice dintre ţările membre. Astfel, observam cu totii situatiei Greciei de azi, care din cauza unor decizii politice greşite a ajuns în incapacitate de plată, datoria acesteia depăşind cu mult produsul intern brut. Alături de Grecia există şi alte state din zona euro care nu mai îndeplineasc Criteriile de Convergenţă menţionate în Tratatul de la Maastricht: o rata a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% rata inflaţiei din statele membre cu cele mai bune rezultate, un deficit bugetar sub 3% şi o datorie publică cumulată care să nu depăşească 60%.
Daca rata inflaţiei este bine controlată prin politica monetară comună şi este menţinută la un nivel scăzut (rata medie a inflaţiei din zona euro situându-se la 3%, cu 1% peste limita stabilită de Banca Centrală Europeană), deficitele bugetare şi datoria publică au depăşit în multe din economiile Zonei Euro nivelurile stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Alte ţări cu probleme şi aflate în programe de asistenţă financiară mai sunt Irlanda, Portugalia şi Italia, aceasta din urmă intrând direct sub monitorizarea Comisiei Europene la fel ca Bulgaria şi România.
În plus, putem constata faptul că, odata cu criza datoriilor suverane, costurile de împrumut au crescut destul de puternic pentru multe economii din UE, astfel că nu mai conteaza asa de mult apartenenţa la zona euro, motiv pentru care posibilitatea ţărilor din zona euro de a se împrumuta ieftin nu mai reprezintă un avantaj. Spre deosebire de politica monetară prin care statele membre au transferat puterea de decizie de la nivel naţional la nivel comunitar, politica fiscal-bugetră rămâne cea care înregistrează cele mai mari diferenţieri între statele membre datorită faptului că este cel mai important instrument al politicii guvernamentale. E foarte dificil o continuare a Zonei Euro atât timp cât politica fiscal-bugetară în ţările membre ale Zonei Euro este diferită. Astfel, politicile fiscale neunitare din ţările aparţinând zonei euro, ce presupun cote diferite de impozitare, determină multinaţionalele să transfere prin preţ profitul realizat în ţările cu o fiscalitate mai mare către acele ţări ce inregistreaza un grad mai redus de fiscalitate.
Din acest motiv, considerăm necesar o coeziune a politicii fiscale în cadrul Zonei Uuro prin unificarea cotelor de impozitare dar şi a politicii bugetare, prin formarea unui buget comun al zonei euro, din care fondurile publice în special cele sub forma invetiţiilor să fie distribuite către zonele mai puţin dezvoltate.
Există un viitor al zonei euro?
Nu anticipăm un viitor al zonei euro, dacă politicile publice adoptate la nivelul zonei euro nu se vor debarasa de vechile modele spaţiale bazate pe o economie naţională şi nu vor adopta modele noi, actualizate la cerinţele acestei noi etape a procesului de globalizare, respectiv modelele economice bazate pe o economie regională, aşa cum a fost gândită zona euro. Se pare că ştiinţa economică a rămas în urma globalizării, din acest punct de vedere, modelele economice nefiind actualizate conform noilor cerinţe din economia globală.
Astfel, Zona Euro trebuie să purceadă în cel mai scurt timp la adoptarea unor măsuri care să facă posibilă realizarea unei politici economice unitare prin uniformizarea, pe lângă politica monetară, a politicilor fiscal-bugetare, salariale, invetiţionale, prin:
-crearea unui buget comun la nivelul zonei euro sau chiar la nivelul întregii Uniuni Europene;
-stabilirea unei politici comune de investitii din bugetul comun al zonei euro, din care sa fie alocate fonduri către zonele mai puţin dezvoltate din cadrul uniunii;
-uniformizarea cotelor de impozitare, pentru a se asigura acelaşi regim de impozitare in cadrul zonei euro;
-stabilirea unui salariu minim unitar în cadrul Uniunii Monetare precum și același regim de impozitare a salariaţilor, ceea ce va face ca forţa de muncă să beneficieze de un tratament egal pe teriroriul uniunii.
Procedându-se astfel, se va elimina riscul corupţiei şi al ineficienţei specific guvernelor naţionale, care au anumite inerese, evitându-se un posibil nou caz al Greciei.
Decizia la nivelul guvernelor naţionale trebuie să rămână minimă, politicile publice vor trebui construite la nivelul economiei regionale (Zona Euro), printr-o politică monetară, fiscal-bugetară, de investiţii, salarială, comună.
