Din anii 1990, de când România a început tranziția la economia de piață și până în prezent, a parcurs toate etapele stabilite prin Consensul de la Washington și a aplicat o serie de măsuri, pe care mai marii economiști ai lumii le-au considerat necesare pentru transformarea unei economii centralizate într-o economie deschisă. Pe măsură ce economia țării dobândea trăsăturile unei economii de tip capitalist, politicile guvernamentale aplicate au început să fie armonizate cu cele ale Uniunii Europene, axându-se explicit pe direcția integrării în Uniunea Europeană, iar, mai apoi, pe aceea a aderării la Zona Euro.
Drumul nu a fost deloc ușor, iar românii au suportat niște costuri economice și sociale substanțiale pentru ca țara să ajungă în Uniunea Europeană și la un pas de adoptarea monedei unice. În primii ani de după 1989, România a trebuit să treacă prin mai multe măsuri cum ar privatizarea companiilor de stat nerentabile, liberalizarea piețelor comerciale și a celor financiare, măsuri de austeritate fiscală pentru limitarea deficitelor bugetare, măsuri pe care FMI le considera esențiale pentru asigurarea unei stabilități macroeconomice și o creștere economică sustenabilă. Dar aceste măsuri economice s-au realizat fără a se ține cont întotdeauna de coerența reciprocă a măsurilor și cu costuri sociale incomensurabile.
Liberalizarea contului de capital și zona euro
Una dintre pre-condițiile adoptării monedei euro a fost liberalizarea fluxurilor de capital. Aceasta s-a efectuat în mai multe etape, culminând cu liberalizarea totală a contului de capital începând cu anul 2005. Deși s-a efectuat treptat, considerăm că, dată fiind necorelarea cu alte politici publice, deschiderea totală către capitalul străin s-a realizat prea devreme, economia țării noastre nefiind pregătită la acea vreme să facă față capitalului străin speculativ.
Efectele adverse ale liberalizării totale a contului de capital s-au făcut simțite odată cu declanșarea crizei din 2008 în Statele Unite, când fragilitatea și slăbiciunile din economia românească au ieșit imediat la lumină. După cum bine știm, o mare parte a capitatului străin ce a pătruns pe piața din România, începând cu anul 2005 a fost capital speculativ, ceea ce nu a făcut altceva decât să amplifice „balonul speculativ” ce începuse să se formeze pe piața imobiliară. Tot la creșterea balonului speculativ au contribuit și băncile comerciale, care, în afara faptului că practicau pe piața internă dobânzi uriașe, mult mai mari decât cele practicate în țările dezvoltate din Europa, au direcționat disponibilitățile lor financiare către sectorul imobiliar sau au creditat consumul populației.
Astfel, mânați de acele „spirite animale” de care ne vorbea J. M. Keynes, oamenii au dat năvală la bănci, ademeniți de creditele ce puteau fi obținute cu ușurință și s-au împrumutat cu mult peste posibilitățile lor reale. Din această cauză Nouriel Roubini acuză de „hazard moral” băncile comerciale, dar și brokerii care aduceau credite acestora, fără a analiza cu responsabilitate bonitatea clienților.
Din păcate, capitalul străin care a pătruns în economia românească nu a fost îndreptat, așa cum se dorea, către zona productivă a economiei, către investiții în formarea brută de capital fix, ce ar fi asigurat o creștere economică sustenabilă economiei românești, ci a fost utilizat în scop speculativ. Este adevărat că în perioada 2007-2008, România a înregistrat printre cele mai mari creșteri economice dintre țările membre UE, însă aceasta a fost „artificială”, fiind generată în special de consum, de sectorul imobiliar și de cel al construcțiilor „inflatate”. În perioada 2005-2008, economia țării noastre a funcționat cu motoarele încinse, fiind supraîncălzită din cauza consumului în exces al populației, consum făcut pe datorie. Românii au preferat să-și consume, în acea perioadă, o bună parte din veniturile lor următoare.
De luat aminte este, de pildă, faptul că țările dezvoltate și-au deschis piețele de capital de abia în anii 1970, când deja aveau un sistem bancar solid pentru a face față capitalului speculativ.
După cum se poate constata la acest moment, toate măsurile aplicate în economia României în cei douăzeci de ani de tranziție – respectiv, privatizările întreprinderilor de stat care s-au făcut în grabă și oportunist, fără politici economice care să ajute la absorbția forței de muncă excedentare rezultate din disponibilizarea personalului din întreprinderile de stat; liberalizarea comerțului, fără a se oferi o protecție rezonabilă firmelor autohtone în proces de rearticulare la economia de piață, acestea pierzând imediat concurența în fața multinaționalelor; liberalizarea prea rapidă a contului de capital, care a favorizat pătrunderea în țară a capitalului speculativ – au avut ca rezultat apariția unor dezechilibre structurale în economia țării. Între acestea: polarizarea bogăției, inegalitatea distribuției veniturilor, adâncirea gradului de sărăcie, expansiunea sectorului informal și deficitele bugetare mari.
Dezechilibrați, la poarta dezechilibratei Zona Euro
Cu povara acestor dezechilibre structurale în spate, economia României bate la porțile zonei euro. În aceste condiții se pune fireasca întrebare: aderarea la Zona Euro reprezintă un avantaj pentru România acum sau va fi o piedică pentru creșterea bunăstării cetățenilor?
Opinia la modă în prezent – asupra căreia, oricum se cere reflectat – este că, așa cum se prezintă azi (fără o politică fiscal-bugetară unitară), Zona Euro ar fi o piedică pentru România în a-și continua dezvoltarea. De asemenea, fără investiții masive în infrastructură și până ce statul nu-și va rezolva problemele structurale cum ar fi binecunoscutele deficite bugetare (o problemă veche pentru guvernele continuei tranziții românești și recent deconspirată și pentru zona euro), ponderea însemnată a sectorului informal sau inegalitatea socială, România va crea mari dificultăți Zonei monedei unice.
Ca principal avantaj al integrării în Zona Euro ar fi acela că țările membre se pot împrumuta mai ieftin de pe piețele internaționale datorită credibilității (dovedite, oare, iluzorie?) pe care o are moneda euro. Însă, se asistă azi la o criză a datoriilor suverane, iar costurile de împrumut au crescut destul de puternic pentru multe economii din UE, astfel că nu mai contează într-atât de mult apartenența la zona euro, motiv pentru care posibilitatea țărilor din zona euro de a se împrumuta ieftin nu mai reprezintă o oportunitate, după cum nici nu a fost mereu un avantaj.
Principalul inconvenient al aderării României la Zona Euro ar fi, dintr-un anumit punct de vedere, faptul că se va pierde total controlul și puterea de decizie cu privire la problemele monetare. Deși economistul Daniel Dăianu consideră că unul dintre avantajele României în fața noului val al crizei este tocmai faptul că nu face încă parte din zona euro, ceea ce înseamnă că are o politică monetară independentă, acest lucru este valabil doar în plan teoretic, întrucât în practică nu este tocmai așa. Situația actuală de țară candidată la Zona Euro face ca politica monetară să fie de câțiva ani buni un instrument de care nu se poate dispune prea flexibil. Există opinii că o depreciere controlată a monedei naționale prin emisiune monetară ar stimula exporturile, iar statul ar putea achita datoriile către sectorul privat, însă, ea nu poate fi efectuată atât timp cât țara noastră trebuie să țină sub control rata inflației (o veche problemă structurală a economiei României ultimilor 20 de ani), respectând, totodată, criteriile de convergență și măsurile impuse prin acordul cu Fondul Monetar Internațional. A folosi activ politica monetară înseamnă, practic, a ne lua adio de la Zona Euro. Însă, dacă țara noastră s-a încadrat pe drumul integrării în UE și în Zona Euro, iar românii au ales să suporte costuri economice și sociale importante pentru a ajunge aici, sperând la avantajele promise de aderarea la spațiul monedei unice, tonusul general pare să indice faptul că o astfel de linie trebuie să continue, iar România va trebui să-și consolideze poziția de țară candidată la Zona Euro. Acest lucru va trebui făcut, spun tot mai mulți economiști, doar cu condiția ca Zona Euro sa sufere o transformare conceptuală și anume să pună accentul pe un model economic spațial bazat pe o economie regională – așa cum este zona euro – și să renunțe la desuetele teorii și modele bazate pe o economie națională.
De măsurat de zece ori și de tăiat o singură dată
Acest lucru ar presupune, pe lângă unificarea politicii monetare, care s-a dovedind insuficientă, stabilirea unor politici fiscal-bugetare, investiționale dar și salariale unitare la nivelul Zonei Euro, care să cadă în sarcina Guvernului UE. În acest sens, s-ar cere unificarea cotelor de impozitare la nivelul economiilor ce au aderat la euro (sau chiar la nivelul UE) și stabilirea unitară a salariului minim pe economie, astfel ca forța de muncă care circulă liber în spațiul zonei euro să beneficieze de același regim salarial. De asemenea, se mai poate recomanda formarea unui buget comun al zonei euro, din care fondurile publice, în special sub forma investițiilor, să fie distribuite către zonele mai puțin dezvoltate – cum este și cazul României, care are nevoie urgentă de investiții în infrastructură – decizia, în acest sens, aparținând „guvernului UE”.
Procedând astfel, se va elimina riscul corupției și al ineficienței specific guvernelor naționale, care au anumite interese și nu utilizează în mod eficient fondurile publice, evitându-se un eventual nou caz al Greciei, fără, pe de altă parte ca supra-guvernamentalismul să fie o garanție absolută, ci doar una mai bună, a disciplinei bugetar-fiscale. Decizia la nivelul guvernelor naționale ar deveni minimă, politicile publice ar urma să fie luate la nivelul economiei regionale (Zona Euro), printr-o politică monetară, fiscal-bugetară, de investiții, salarială, comună.
Aderarea României la Zona Euro, așa cum apare ea azi, o dată, fără o politică fiscal-bugetară uniformă, apoi, cu multe alte tare destructurante, nu reprezintă un avantaj nici pentru România, dar nici pentru restul economiilor din Zona Euro, orice țară care pătrunde nepregătită într-un grup nepregătit să o primească, riscând să devină o „nouă Grecie”.
Dacă România va fi să-și continue drumul către zona euro, în condițiile în care Zona Euro va evolua, procedând la adoptarea unor modele economice bazate pe o economie regională, ce presupun o politică monetară, fiscal-bugetară, salarială și investițională, unitară, judecățile în termeni de beneficii și costuri de oportunitate se cuvin și trebuie să fie refăcute, miza fiind „doar” durabilitatea apartenenței României la spațiul economic european. O alegere istorică, dar care trebuie continuu actualizată cu vremurile.
RECOMANDARI:
