Criza globală

MFP 2011Articolul a fost publicat in revista Finante Publice si Contabilitate nr. 6/2011

Ne aflăm în faţa unei noi crize economice la nivel mondial, cea mai amplă de la Marea Criză economică din 1929 – 1933 şi asistăm totdată la eşecul profesiei de economist, deoarece teoriile macroenomice cunoscute şi aplicate până în prezent si-au aratat limitele. Actuala Criză economică, şi uşurinţa cu care s-a răspândit pe tot mapamondul, ne demonstrează că actuala teorie economică nu este suficient de bine fundamentată pentru a preîntâmpina şi limita efectele crizelor financiare, iar rolul statului în economie nu a fost suficient de activ, intervenţia sa nefiind promtă şi eficientă. Nu mai vorbim de economiile emergente, care nu şi-au rezolvat nici până acum problemele de deficit cu care se confruntă de ani de zile deşi majoritatea dintre ele, au implementat şi respectat cu stricteţe politicile austere impuse de FMI.

Dacă până la Marea Criză din 1929, teoria clasică liberală era considerată infailibilă, momentul 1929 a arătat că fără intervenţia statului în economie şi fără reglementări eficiente ale sistemului finan­ciar va fi foarte greu de evitat o recesiune economică şi o nouă criză financiară.

Astfel, o nouă teorie economică, respectiv cea propusă de Keynes[1] a dominat gândirea economi­că de după Marea Criză. În jurul teoriei economice a lui Keynes, care considera că cererea agregată insuficientă era cauza principală a declinului economic, a fost gândit şi Fondul Monetar Internaţional. Teoria Keynesiană a construit fundamentul ideilor pe care s-a bazat economia capitalistă în perioada de după Marea Criză şi până la Marea Inflaţie.

Marea Inflaţie din perioada 1965-1980 a pus capăt unei epoci, în care SUA a dominat complet lu­mea de după cel de-al doilea Război Mondial. În această perioadă, SUA a devenit o economie cu datorii, ameninţată din punct de vedere concurenţial de Japonia şi Germania.

După marea criză inflaţionistă din anii `70, keynesianismul a început să se prăbuşească, fiind înlocuit imediat de liberalismul monetarist al pieţei libere, promovat de Milton Friedman[2] şi urmaşii săi de la Şcoala din Chicago. Intervenţionismul Keynesian a fost înlocuit de noul curent liberal, care promova eliminarea reglementărilor de control ale pieţei şi limitarea rolului statului în economie.

Cercetările lui Friedman, privind istoria gândirii economice, i-au întărit convingerea că inflaţia era un fenomen monetar, ceea ce înseamnă că atunci când volumul de bani creşte mai rapid decât activita­tea economică reală (PIB), preţurile vor creşte şi ele. În plus, acesta consideră că fiecare economie are o rată naturală a ocupării forţei de muncă, determinată de tehnologia sa şi de calificarea forţei de muncă, iar încercarea de a stimula pe cale fiscală creşterea ratei de ocupare peste limita sa naturală produce efecte inflaţioniste. Friedman consideră că dacă, Rezerva Federală creşte stocul de bani într-un ritm aproximativ egal cu cel al creşterii PIB-ului, preţurile rămân, în linii mari, constante.

Ambele teorii, însă, au pus accentul pe ipoteza că starea naturală a unei economii de piaţă este cea de a fi în echilibru. Se pare că ambele teorii s-au înţelat în această privinţă, practica şi viaţa econo­mică arătându-ne contrariul, respectiv, faptul că starea naturală a oricarei pieţe este dezechilibrul, iar echilibrul său este atins doar în mod accidental.

De aceaşi părere este şi Soros[3], care, referindu-se la ineficienţa pieţelor şi posibilitatea acestora de a se echilibra singure, afirmă: “Dacă pieţele sunt atât de eficiente, de ce se prăbuşesc mereu? Şi cum de-a fost posibil ca eu să fac atâţia bani mizând tocmai pe prăbuşirea lor?”.

Aceasta este abordarea heterodoxă a economiei care ne spune că starea firească a unei econo­mii şi a pieţelor este dezechilibrul, agenţii economici au un comportament iraţional, iar crizele economice sunt inerente, ele fiind endogene sistemului economic. Abordarea heterodoxă a fost iniţiată de Joseph Schumpeter[4], un economist austriac, care considera că economia este într-o permanentă evoluţie, da­torată progresului tehnic şi al inovaţiilor financiare, ce distrug starea de echilibru.

Actuala criză economică ne arată că teoria neoclasică aplicată până acum nu poate găsi soluţii viabile pentru a ne scoate din criză, modelele macroeconomice folosite în prezent s-au dovedit a fi greşi­te şi asta pentru că au plecat de la premise greşite, şi mă refer aici la teoria echilibrului general. Expe­rienţa ne arată că echilibrul general, pe orice tip de piaţă, nu este decât o stare accidentală, care se poa­te atinge sau nu într-un anumit moment, deoarece starea firească a unei pieţe este cea a dezechilibrului.

De aceea, ar fi momentul pentru reactualizarea teoriei economice revoluţioniste, iniţiată de Joseph Schumpeter şi dezvoltată de Nicholas Georgescu Roegen[5]. Principiile de bază ale acestei teo­rii sunt următoarele:

  • starea normală a pieţelor, dar şi a economiei, este dezechilibru, adică cererea agregată nu se întâlneşte cu oferta agregată la un nivel de echilibru;
  • agenţii economici nu sunt întotdeauna raţionali, iar rezultatele acţiunilor lor sunt imprevizibile. Deciziile economice nu sunt determinate de raţiune, având ca scop maximizarea funcţiei de utilitate ca în teoria neoclasică, ci de psihologia umană, acestea putând fi motivate de încredere. Când oamenii au încredere, cumpără, când nu au încredere, vând. O altă motivaţie pentru decizia economică o reprezintă acţiunile speculative pe piaţă. La acest moment există o multitudine de societăţi ce acţioneză în scop speculativ pe pieţele financiare, valutare, imobiliare, de capital, etc., al căror decizii economice sunt greu de previzionat, iar din acest motiv este foarte dificil de simulat diverse modele economice;
  • crizele economice sunt inerente şi endogene, adică provin din interiorul sistemului economic, şi nu sunt determinate de factori externi, aşa cum afirmă teoria neoclasică.

După cum bine se cunoaşte, criza internaţională actuală a plecat din Statele Unite, iar principala cauză a fost dezvoltarea peste măsură a sistemului bancar paralel, nereglementat, a fondurilor specula­tive (fondurile hedging[7]), excesul operaţiunilor speculative cu ipoteci imobiliare făcute de aceste fonduri, balonul speculativ de pe piaţa imobiliară, şi nu în ultimul rând, lăcomia bancherilor care au creditat necontrolat populaţia.Î

n opinia lui Joseph Stiglitz[9], principalii vinovaţi pentru această criză sunt consideraţi economiştii. Stiglitz menţionează că în acest moment există oportunitatea de a construi noi teorii, bazate pe argumente plauzibile pentru comportamentul populaţiei şi al firmelor, care nu iau decizii economice în mod raţional, aşa cum ne spune teoria neoclasică.În opinia lui Roubini, răspunzător pentru declanşarea crizei financiare este şi Alan Greenspan, fostul preşedinte al Federal Reserve/Federal Reserve System (FED), pe timpul căruia s-a format balonul speculativ pe piaţa imobiliară, considerat principalul factor care a stat la baza crizei economice.

Pe de altă parte, Greenspan este criticat că nu a intervenit la timp pentru reglementarea sistemului financiar din umbră, care s-a dezvoltat pe seama banilor ieftini şi, de asemenea, pentru a reglementa piaţa financiară, respectiv împrumuturile substandard. Sistemul bancar din umbra arată şi se comportă ca o bancă, respectiv dă bani cu împrumut şi ia împrumuturi, dar nu este reglementată ca o bancă. Este vorba despre băncile de investiţii şi alte societăţi financiare, care, pe lângă faptul că tranzacţionau active financiare acordau şi credite, dar nu erau obligate să aibă Rezerve minime obligatorii (RMO) la banca centrală şi nici să garanteze depozitele clienţilor. În ultima vreme, aceste bănci din umbră făceau concurenţă maximă băncilor comerciale, mai ales că erau principalele instituţii de credit care nu verificau cu seriozitate bonitatea clienţilor atunci când acordau un împrumut. Acestea au fost şi primele instituţii care au început să tranzacţioneze ipotecile securitizate şi transformate în valori mobiliare, transmiţând odată cu acele ipoteci şi riscul creditului către noii investitori.

De aceaşi părere sunt şi oamenii de afaceri George Soros şi John Paulson[12], care consideră că FED a contribuit la apariţia crizei financiare prin lipsa de supraveghere şi de reacţie întârziată[13]. Paulson consideră că o mai bună supraveghere a pieţei americane a creditelor de către banca centrală ar fi putut ajuta la prevenirea crizei. George Soros susţine, la rândul lui, că FED ar fi trebuit să salveze de la fali­ment, în 2008, banca Lehman Brothers. Prăbuşirea acesteia a creat panică în întregul sistem financiar mondial şi a transmis mesaje că orice bancă din lume este vulnerabilă.Toşi cei enumeraţi mai sus pot fi consideraţi răspunzători pentru eşecul teoriilor macroeconomice aplicate în prezent, dar şi pentru faptul că nu au învăţat nimic din crizele economice anterioare.Deşi, de fiecare dată, factorul declanşator al crizei a fost altul, există totuşi un punct comun, iar acesta îl reprezintă ”triungiul bermudelor”, respectiv cele trei elemente comune fiecărei crize economi­ce: inovaţia (care a determinat apariţia balonului speculativ), factorul psihologic (care produce panică în rândul populaţiei şi a posesorilor de depozite) şi reglementarea insuficientă a sistemului financiar (principiu propriu teoriei neoclasice, care exclude intervenţia statului şi aşteaptă ca ”mâna invizibilă” a divinităţii să intervină pentru a echilibra piaţa).

Actuala Criză economică şi uşurinţa cu care s-a răspândit pe tot mapamondul, ne demonstrează că actuala teorie economică nu este suficient de bine fundamentată pentru a preîntâmpina şi limita efec­tele crizelor financiare, iar rolul statului în economie nu a fost suficient de activ, intervenţia sa nefiind promtă şi eficientă. Nu mai vorbim de economiile emergente, care nu şi-au rezolvat nici până acum pro­blemele de deficit cu care se confruntă de ani de zile, deşi majoritatea dintre ele au implementat şi respectat cu stricteţe politicile austere impuse de FMI.

Personal, consider că principalii răspunzători pentru declanşarea acestei crize economice sunt economiştii şi cred că se poate vorbi de un eşec al profesiei de economist, fie că vorbim de teoreticienii şi economiştii de catedră, fie că vorbim de practicieni, respectiv de cei care au responsabilitatea regle­mentării şi implementării politicilor macroeconomice.

Un alt economist celebru, Paul Krugman[11], consideră că în cea mai mare parte a ei, criza nu a fost una a problemelor provocate de instituţiile dereglementate care să-şi fi asumat riscuri noi, ci a fost vorba de riscurile preluate de nişte instituţii care de la bun început nu au fost reglementate. Iar din acest motiv nu consideră o mare problemă abrogarea în anul 1999 a Legii Glass-Seagall, gest care le-a per­mis băncilor comerciale să se apuce de tranzacţii cu valori mobiliare, operaţiuni specifice băncilor de in­vestiţii, şi prin aceasta să-şi asume mai multe riscuri. Principala problemă a constituit-o sistemul bancar din umbră care s-a tot extins, depăşindu-l la un moment dat în importanţă pe cel reglementat. Krugman acuză politicienii şi oficialii pentru că nu au intervenit să reacţioneze prin extinderea reglementărilor şi a plasei de siguranţă financiară, astfel încât să cuprindă şi aceste noi instituţii, afirmând că ”orice lucru care face ceea ce face o bancă, orice lucru care trebuie să fie salvat în situaţii de criză la fel cum sunt salvate băncile, trebuie să fie reglementat ca o bancă”.

Acuzele aduse lui Greenspan se referă pe de-o parte la politica monetară prea laxă pe care preşedintele FED-ului a dus-o pe timpul mandatului său şi care a permis creditarea în exces a populaţiei, prin menţinerea ratei dobânzii de refinanţare la un nivel prea redus, timp prea îndelungat, iar intervenţia pe piaţă a fost târzie şi lentă.

O altă cauză a crizei financiare, în opinia lui Nouriel Roubini[10], este hazardul moral, respectiv exuberanţa cu care clienţii dădeau navală la bancă să se împrumute pentru cumpararea de locuinţe. Tot hazard moral poate fi interpetată şi acţiunea brokerului de credite care aducea unei banci, cu bună-ştiinţă, un credit fără o evaluare corespunzătoare a riscului şi care era recompensat cu un comision substanţial, deşi nu avea nici o răspundere în cazul în care creditul devenea neperformant.

După opinia lui Alan Greenspan[8], criza actuală a fost o certitudine psihologică, deoarece, dacă împrumuturile subprime securizate (fără garanţie) din Statele Unite n-ar fi apărut în rolul de verigă slabă a sistemului financiar global, acest rol ar fi fost jucat de vreun alt produs financiar sau de vreo altă piaţă, şi aceasta datorită faptului că subevaloarea riscului trebuia să se ciocnească de aversiunea înnăscută la risc a fiinţei umane.

Paul de Grauwe[6] consideră că teoriile macroeconomice actuale sunt demontate una câte una, iar analiştii economici s-au împărţit în două tabere, când este vorba despre politici monetare, şi anume: una care afirmă că acumularea de lichidităţi este cel mai sigur drum către hiperinflaţie şi sfătuieşte băncile centrale să-şi construiască o teorie de ieşire din această situaţie, iar cealaltă tabără vede în acumularea de lichidităţi încercarea băncilor de a-şi echilibra bilanţurile contabile, iar odată ce economia îşi va reve­ni, băncile centrale vor putea să-şi retragă lichidităţile din sistemul bancar la fel de repede cum le-a injec­tat, riscul de inflaţie fiind zero.

  1. Soros, George – Noua paradigmă a pieţelor financiare, Editura Litera, Bucureşti, 2008
  2. Morris, Charles – Criza economică şi profeţii ei, Buffet, Soros, Volcker, Editura Litera, Bucureşti, 2009
  3. Roubini, Nouriel, Mihm, Stephen – Economia Crizelor, Editura Publica, Bucureşti, 2010
  4. Stiglitz, Joseph – Mecanismele Globalizării, Editura Polirom, Bucureşti, 2008
  5. Greenspan, Alan – Era Turbulenţelor, Editura Publica, Bucureşti, 2009
  6. Krugman, Paul – Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Editura Publica, Bucureşti, 2009
  7. Georgescu, Roegen, Nicholas – The Entropy Law and the Economic Process, Harvard University Press, 1971
  8. Voinea, Liviu – Sfârşitul economiei iluziei, Editura Publica, Bucureşti, 2009
  9. www.bloomberg.com

[1] John Maynard Keynes (18831946) a fost un economist britanic, fondatorul curentului de gândire care-i poartă numele, ce are la bază intervenţia statului în economie pentru asigurarea stabilităţii macroeconomice.

[2] Milton Friedman (19122006) a fost un economist american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru Economie. A fost principalul opozant al keynesianismului şi al intervenţiei statului în economie, fiind considerat reprezentantul principal al Şcolii din Chicago, respectiv al monetarismului, a economiei de piaţă liberă, de dreapta.

[3] George Soros, născut la Budapesta în 1930, este unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri, jucător activ pe pieţele financiare. Este fondatorul unui important fond de hedging (investiţii financiare în scop speculativ), respectiv renumitul Fond Quantum.

[4] Joseph Schumpeter (1883-1950) a fost un economist austriac care a încercat să dea explicaţii sociologice teoriilor sale economice. Schumpeter consideră că economia este într-o permanentă evoluţie datorată inovaţiilor aduse de antreprenori, distrugând astfel starea de echilibru.

[5] Nicholas Georgescu Roegen (19061994) a fost un matematician, statistician, pedagog şi economist american de origine română, părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluţionar de a vedea economia. Considerând economia liberală clasică mult prea mărginită şi mecanică, Georgescu Roegen a reliefat contradicţia dintre principiul al doilea al termodinamicii şi legea entropiei – adică între degradarea de neevitat a resurselor naturale folosite de omenire, ca urmare a folosirii lor, şi creşterea materială nelimitată. El s-a arătat adeptul unei descreşteri economice, pentru a ţine seama de legea fizică a entropiei.

[6] Paul de Grauwe este profesor la Centrul pentru Studiul politicilor Europene şi Universitatea din Leuven.

[7] Sunt fonduri cu capital speculativ, administrate agresiv, care deţin atât poziţii sigure, cât şi poziţii speculative. Acestea sunt nereglementate şi neînregistrate la o autoritate de supraveghere a pieţei de capital, iar managerii acestora încearcă să obţină performanţă investiţională absolută, indiferent de trendurile de pe bursă, spre deose­bire de fondurile mutuale, unde succesul sau insuccesul este măsurat prin comparaţie cu un indice.

[8] Alan Greenspan este fostul preşedinte al Rezervei Federale a SUA în perioada 1987-2006.

[9] Joseph Stiglitz este Laureat al Premiului Nobel în 2001, profesor la Universitatea Columbia din New York, fost consilier economic al preşedintelui Bill Clinton şi fost economist şef al Băncii Mondiale.

[10] Nouriel Roubini este un economist evreu-american, de orientare neokeynesiană, avînd o experienţă bogată în macroeconomie, dobândită ca urmare a activităţii sale la Fondul Monetar Internaţional, Federal Reserve, Banca Mondială şi Banca Centrală a Israelului. În cadrul FMI, Roubini a fost responsabil cu monitorizarea pieţelor din America Latină şi Asia, ceea ce l-a ajutat să intuiască, din timp, dezastrul economic ce a lovit mai întâi SUA şi apoi întreg globul. Este autorul lucării ”Economia Crizelor”, în care descrie pe larg cauzele crizei economice din 2008.

[11] Paul Krugman este un economist american, profesor de Economie şi Afaceri Internaţionale la Woodrow Wilson School şi la Universitatea Princeton, cronicar pentru New York Times, precum şi laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2008.

[12] John Paulson este un important investitor american, al cărui fond de hedging a câştigat 15 miliarde de dolari, pariind în 2007 împotriva împrumuturilor ipotecare subprime.

[13] Bloomberg

Views – 1084